„Din lumea Sofiei” se intoarce pentru 2015-2016


Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării organizează Concursul de eseuri filosofice „Din lumea Sofiei”, ediția a treia, destinat elevilor de liceu de clasa a XII-a și cu beneficii directe pentru elevii care doresc să devină studenți la Filosofie începând cu anul universitar 2015-2016.
Autorii celor mai bune zece eseuri vor fi premiați cu asigurarea unor locuri speciale la admitere, în sesiunile iulie și septembrie 2014, la specializarea Filosofie a Universității de Vest din Timișoara.

Metodologia pentru concurs o gāsiți aici:

Eseu din Lumea Sofiei


Dacă pasiunea pentru artă și educarea gustului estetic reprezintă un mod 

de viața suficient

Bancuta V. Iuliana


Când îl descrie pe Adrian Leverkühn, Thomas Mann vorbeste despre el ca despre un
spirit pasional, care pune în slujba muzicii întreaga sa fiinta, timpul si energia sa. Tot astfel
când este descrisa personalitatea lui Paganini, a lui Beethoven, a lui Michelangelo sau Van
Gogh. Scriitorii care au fost fascinati de personalitatile artistice au conturat portrete
interesante ale acestora. Arta lor era rezultatul unei cautari si al unui zbucium interior care
semana cu o mare în furtuna. Marile opere de arta sunt însufletite de spiritul artistilor care le
au creat. Este neîndoielnic ca pentru acesti oameni, pasiunea pentru arta a fost un mod de
viata. Nu stim daca si suficient. Marii creatori de arta au fost adesea vizionari, mistici, uneori
profund religiosi. Acest fapt reiese si din temele operelor lor, dar si din tipul de viata pe care
au dus-o. Bach nu ar fi putut crea muzica sa fara puternice sentimente religioase si nici
Michelangelo nu ar fi putut picta Capela Sixtina daca nu ar fi avut credinta în Dumnezeu.
Acesta problema a suficientei este însa una delicata. Marii creatori de arta nu au fost niciodata
multumiti. Operele lor, rezultatul unor cautari profunde, a unui efort urias si laborios nu i-au
multumit pe deplin.

În abordarea problmaticii date vom analiza succint doua puncte de vedere asupra esteticului,
cel al lui Kierkegaard si al luiWittgenstein.


Contribuța pe care o aduce Sø ren Kierkegaard la înțelegerea existenței umane, la atitudinea
pe care trebuie sa o aiba omul în fa.a lui Dumnezeu si la redefinirea unor concepte teologice
si filosofice este remarcabila. Cel mai impresionant aspect privind teoriile sale despre stadiile
existen.iale pe drumul vie.ii este acela ca a si trait o mare parte din ideile pe care la va asterne
pe hârtie, altfel spus, întreaga opera pe care a creat-o s-a nascut dintr-o profunda pasiune
pentru în.elegerea existen.ei umane. Fiecare om se afla într-un stadiu de existen.a, numite de
el estetic, etic si religios.

Acestea nu sunt expuse întâmplator, iar ordinea lor este foarte importanta pentru în.elegerea
gândirii kierkegaardiene, cu atât mai mult cu cât trecerea dintr-un stadiu într-altul nu este una
ra.ionala (adica, nu se poate ca cineva sa calculeze scrupulos ce ar câstiga daca ar trece dintrun
stadiu într-altul, si care ar fi conjunctura favorabila sa-i înlesneasca acest lucru), ci se face
printr-un „salt” existen.ial, salt ce are o natura indeterminata si nu este nici o stiin.a care sa ne
arate natura si originea acestui salt. Totodata, saltul existen.ial are si menirea de a accentua
„însemnatatea vesnica a clipei” si constientizarea op.iunilor pe care le face omul. Daca în
stadiul estetic, „insul” traieste si doreste clipa, pentru clipa, în stadiul etic, individul .ine cont
de continuitatea timpului, si i se conformeaza, iar în stadiul religios, care este si cel
mai important, omul traieste si se raporteaza numai la existen.a transcendenta, la Dumnezeu.
Însa, nu to.i oamenii ajung în stadiul religios, ci o buna parte se mul.umesc sa traiasca în
stadiul estetic, pierzându-si via.a cu nimicuri si hranindu-si doar pornirile instinctuale. Omul,
care traieste estetic, este cel care fructifica la maxim placerea clipei, iar principiul dupa care
se ghideaza un astfel de om în via.a este acela de a „gusta deplin din nectarul vie.ii”. Dorin.a
de a trai clipa este data si de faptul ca momentele de placere intensa pe care le da via.a sunt
asa de rare, încât, omul ce traieste în aceasta sfera estetica a vie.ii nu pregeta la a-si înfaptui
fanteziile. Splendoarea, divinul esteticului consta tocmai în a nu te atasa decât de ceea ce este frumos.
Însa arta nu este surprinderea a ceea ce numim stadiul estetic, desi în întelegerea gustului
artistic este important sa facem aceasta trecere în revista a esteticului kierkegaardian. Arta
este impregnata adesea de dimensiunea tragica, specifica stadiului religios. De pilda, pictura
apare adesea pentru marii creatori ca modalitate de a exprima sentimentul ca esti pe lume si
nu apartii acestei lumi.

Plecând de la aprecierile kantiene privind judecata de gust, judecata a facultatii de judecare
estetica, Wittgenstein îsi propune sa analizeze o serie de expresii care se înscriu în ceea ce
numim apreciere estetica, gustul estetic. Exista criterii obiective pentru gust? Una si aceeasi
expresie poate avea surse diferite, poate apartine artei sau domeniului culinar. Pot analiza cu
aceeasi expresie (care exprima placerea) o bucata muzicala si o mâncare buna. A face o
judecata estetica, spune Wittgenstein înseamna a face aprecieri potrivit unor reguli, iar atunci
când învatam regulile, judecata devine din ce în ce mai rafinata. Cuvinte ca “încântator”,
(“frumos”, “delicat”) sunt mai întâi folosite ca interjectii, apoi ele sunt foarte rar folosite si de
multe ori lipsesc din comentariile esteticienilor. Foarte adesea Wittgenstein foloseste o
metafora a croitorului pentru a desemna tipul de actiune pe care o presupune aprecierea
estetica: un critic de arta, un om care apreciaza estetic o opera este asemenea unui croitor. Un
croitor este un specialist, croieste bine, el nu zice: “Asa e frumos, asa trebuie facut acest
costum“ ( Asa trebuie pictat acest tablou sau asa trebuie interpretata aceasta piesa muzicala),
nu, el este un om care croieste bine si pur si simplu este multumit. El este cel care stie când sa
se poarte reverele mai largi sau hainele mai strâmte si faptul ca haina este croita astfel îl face
pe el multumit. “Operele de arta le pot clasifica astfel: la unele ma uit de jos, iar la altele ma
uit de sus”, si perspectiva este de fiecare data alta. Cuvintele pe care le numim expresii ale
judecatii estetice joaca un rol foarte complicat, dar foarte bine determinat în ceea ce numim
cultura unei epoci. A descrie folosirea lor sau a descrie ce se întelege printr-un gust cultivat,
înseamna a descrie o cultura. De aceea, este foarte importanta judecata estetica. Ceea ce ne
nemultumeste din punct de vedere estetic presupune un de ce, o explicatie si nu o cauza.

Estetica nu este stiinta, nu în felul în care este fizica, psihologia sau mecanica, adica nu cauta
sa înteleaga felul în care functioneaza un mecanism, opera de arta nu este un mecanism si nici
creatorul ei nu este parte a unui mecanism. Dar, spune Wittgenstein, este foarte importanta
totusi corectitudinea într-o apreciere. “Nu interjectiile pe care le foloseste cineva arata ca el
este un cunoscator (al artei), ci felul cum alege, selecteaza etc. O apreciere trebuie facuta în
cunostinta de cauza. “Dar în cazul unei catedrale gotice (sau al unei simfonii de Beethoven)
nu vorbim despre corectitudine. Ceea ce facem atunci când o apreciem nu este sa o gasim pur
si simplu conforma cu o regula. Ea este ceva cu totul diferit. Întregul joc de limbaj pe care îl
presupune aceasta este ceva cu totul diferit.”

Revenind la metafora croitorului, Wittgenstein spune: cum arat ca un costum îmi place? Prin
aceea ca îl port des, îmi place sa fiu vazut îmbracat în el etc.
În ceea ce numim arta se manifesta persoana care poseda capacitatea de a judeca.
A analiza opera de arta înseamna a avea acces la un set de reprezentari care sunt ale unui
acord între specialisti. Pentru ca pictura si arta în general este cea care a influentat
reprezentarea despre lume si nu invers. Rasariturile de soare si marinele pictate au facut
oamenii sa le vada si aevea. Dar mai întâi ele au fost vazute de un pictor care le-a asternut pe
pânza. Apoi si alti oameni au vazut ca el.

A avea pasiune pentru arta înseamna a intra în acel tip de experienta în care se reveleaza ceva
ce nu a mai fost vazut si înteles de nimeni. Vizibilitatea presupune o tehnica pe care artistul o
descopera sau o învata de la altii. Apoi opera devine filtrul tuturor. Ea este supusa aprecierilor
critice, ea este la îndemâna judecatii estetice. A fi educat în spiritul artei, înseamna a avea
acees la aceasta lume de prim ordin a artistului, de care omul care nu are acces la arta nu are
cunostinta. Educarea gustului estetic este un mod de a complica, largi, îmbogati universul
perceptibil, înseamna deschiderea unor ochi suplimentari.
Î
n eleborarea eseului, cuvântul cel mai dificil ni s-a parut « suficient ». El duce spre o
cantitate, spre un cât. Efectul aprecierii estetice trebuie sa fie multumirea. O opera de arta este
frumoasa daca ea ma multumeste. Deasemnea, este la fel de adevarat ca, daca sunt
nemultumit, poate sa nu fie din pricina operei de arta. Inovatorii în domniul artistic au
nemultumit pe multi la început, unii au obosit, s-au contrariat, s-au înspaimântat chiar.


În concluzie, putem spune ca pasiunea pentru arta si educarea gustului estetic constituie si nu
un mod de viata suficient. Exista diverse tipologii umane: artistul, sfântul, boemul, moralistul
etc. Pentru artist, cu siguranta nu exista alta cale decât opera. Fara culori, fara muzica, fara
dans, artistul se ofileste, se îmbolnaveste, moare. Pentru artist, creatia este viata.
Bibliografie :

Alois Riegl - Istoria artei ca istorie a stilurilor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998;


Benedetto Croce - Estetica, vol. Istorie, Editura Moldova, 1996;


Daniel Bâlba-Receptarea în România a unui gânditor danez , Retragerea
comunicatorului -http://reviste.ulbsibiu.ro;

Sø ren Kierkegaard -Scrisoare catre un prieten, Editura Masina de scris, Bucuresti,
1997;

Sø ren Kierkegaard -Frica si cutremur, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002;


Ludwig Wittgenstein -Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta
religioasa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.

Eseu din Lumea Sofiei

Identitate vs. alteritate
de POP ALEXANDRA DENISA

Identitatea de sine este o temă studiată de numeroşi filozofi. Pe parcursul vieţii încercăm să descoperim cine suntem, care sunt preferinţele noastre şi cum ne raportăm noi la cei din jur. Întotdeauna ne vom putea întreba dacă ne cunoaştem cu adevărat deoarece ne surprindem pe noi înşine cu diferite atitudini şi concepte noi. La fel este şi cu ceea ce ne place, mereu vom găsi în viaţă lucruri noi care să ne stârnească intesesul. Când vine vorba de ceilalţi, trebuie să hotărâm dacă luăm sau nu în considerare părerea lor, deoarece cuvintele lor adesea ne pot afecta.


John Locke, prin conceptul de indentitate care are în vedere principiul individuaţei, enunţă că fiinţa « este identică cu sine dacă există într-un anumit loc şi într-un anumit timp ce nu pot fi comune pentru alte fiinţe asemănătoare. Se poate spune că plantele şi animalele sunt identice cu sine, în măsura în care sunt aceeaşi alcătuire ».[1] Teoria lui Locke denumeşte doar identitatea de materie, de substanţă, nu este avută în vedere facultatea raţională a omului. De aceea, el propune conceptul de identitate personală, unde, prin persoană, se înţelege fiinţa raţională care gândeşte şi este responsabilă de actele sale. « O persoană este o fiinţă capabilă de conştiinţă, prin urmare o persoană este identică cu sine dacă prin aceeaşi conştiinţă poate repeta idei despre acţiuni trecute şi idei despre acţiuni prezente »[2].

Şi alţi filozofi au reflectat asupra conceptului de identitate şi, adesea, reflecţia filozofică asupra identităţii a precedat reflecţia psihologică. Discursul filozofic asupra identităţii începe cu Descartes. Principiul lui faimos cuget, deci exist i-a determinat pe mulţi să se întrebe ce este acest eu şi dacă se poate ajunge la o definire a eu-lui pornind de la îndoială.

Hegel respinge filozofia carteziană, presupunând că noi nu ne îndoim întotdeauna şi că nu suntem întotdeauna conştienţi. Hegel încearcă să arate că spiritul/mintea devine conştiinţă numai atunci când întâlneşte un alt spirit/minte. „Un Geist tinde să-l controleze pe celălalt deoarece până în acel moment nu a întâlnit decât unelte pentru propriul folos. Urmează o luptă pentru dominaţie, care duce la stăpânire şi la sclavie”[3].

Nietzsche, care în anumite sensuri a fost influenţat de Hegel şi care l-a respins în alte sensuri, propune în Ştiinţa veselă respingerea "atomismului sufletului"[4]. Nietzsche a presupus că sufletul este o interacţiune de forţe, ceva supus continuei schimbări, foarte îndepărtat de sufletul nemuritor afirmat de Descartes şi de tradiţia creştină. Din multe puncte de vedere, "construcţia sufletului" nietzscheană se aseamănă cu constructivismul social modern.

Pe urmele lui Nietzsche, Martin Heidegger a reflectat la problema identităţii. Pentru Heidegger, oamenii îşi formează cu adevărat o identitate doar după ce se confruntă cu moartea. Moartea permite oamenilor să aleagă dintre sensurile construite social în lumea lor şi să îşi îmbine o identitate finită din infinitatea sensurilor. „Pentru Heidegger, cei mai mulţi oameni nu pot scăpa de ei, de o identitate construită social a felului în care omul trebuie să fie, creată în mare măsură într-o încercare de a scăpa de moarte prin ambiguitate”[5].

Fiecare om are nevoie să se descopere, să îşi găsească eul care adesea este considerat ca şi o persoană adânc îngropată în fiinţa noastră. După părerea mea, suntem nişte mecanisme atât de complexe încât e nevoie de o perioadă de câţiva ani ca să dăm la iveala tot ce înseamnă noi ca persoane.

O caracteristică care ne face diferiţi este faptul că avem preferinţe care ne definesc, adesea o persoană fiind recunoscută după ceea ce îi place să facă. În funcţie de activităţile noastre, ni se oferă o indentitate. Aici intervin şi persoanele din jur, deoarece lumea ne pune o etichetă. Preferinţele nu sunt dobândite, ne naştem cu ele, de mici găsim că anumite lucruri ni se par mai frumoase decât celelalte. Asta arată cât de diferiţi poate fi oamenii şi faptul că diferenţele acestea sunt importante. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar prefera acelaşi fel de mâncare sau am îmbraca aceeaşi haină? Când cineva afirmă că suntem diferiţi ar trebui să considerăm acest lucru un compliment pentru că înseamnă că eşti unic. Oricât de mult ne străduim, niciodată nu vom ştii sigur ce se ascunde în mintea umană. Dupa părerea mea, acest lucru este benefic pentru că tot timpul vei descoperi ceva palpitant cand vine vorba de o persoană din jurul tau. Felul în care gândesc celelalte persoane ni se poate parea interesant şi, chiar ne captează interesul, încercand să le cunoaştem. Setea de cunoaştere este ceea ce ne face unici, dornici să descoperim ce fel de persoane se află în jurul nostru.

Chiar dacă două persoane gândesc diferit, există la ele anumite detalii care seamană. Diferiţi, dar într-o oarecare măsură la fel. Ca oameni, putem spune că diferenţele ne fac unici, dar asemănările ne aduc mai aproape de unitate, de bucuria de împărtaşi cu cineva ceva. Omul este social şi comunităţile din ziua de astăzi dovedesc acest lucru. Omul nu este singur şi nu va fi niciodată atâta timp cât barierele sociale pot fi dărâmate.

In concluzie, pot afirma că omul este cea mai complicată fiinţă de pe pămant, dar, printr-o gândire corectă, poate fi foarte uşor de înţeles. E nevoie doar de timp, şi poţi descoperi cine eşti tu şi ceilalţi din jurul tău, surprinzând diferenţele dar şi asemănările care, în cele din urmă, ne aduc împreună. Ambele sunt importante, deoarece te definesc pe tine ca persoană.

NOTE:
1 Filosofie tip A, Manual pentru clasa a XII-a, Autori: Nicolae Stan, Paul Marinescu, Ed. Economică Preuniversitaria, 2002, Bucuresti, p.22
2 ibidem, p.23
3 ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche
4 ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel
5 ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Heidegger

Eseu din Lumea Sofiei

Despre libertate
de PAŞCA ANDREI


Ce este libertatea? De ce ne raportăm la această noțiune, și, mai mult, de ce am raporta-o la un întreg și nu la nivel individual?

Conștiința umană damnată lucidității a creat prin compensație această utopie, captivă fiind între etică și morală. Bariera dintre bine și rău, dar și nevoia de integrare într-o societate, mă fac să cred că au dus la apariția acestei idei. Cât este de imoral actul de a fura, înfăptuit de o femeie? Și totuși, cât de moral devine acest act dacă admitem că femeia are copii, nu are o casă și are o situație financiară precară? În lipsa unei alte opțiuni, devine acest fapt etic? Deducem deci, că nu putem trasa o linie clară între moral și imoral. Albul și negrul se contopesc într-un gri șters.

Trăim astfel într-o lume a convingerilor iraționale date de nevoia de a simplifica lucrurile. Paradoxal, spiritul intuitiv, cogniția logică și chiar spiritul investigativ al omului sunt cele care au creat aceste concepte relative. Omul, în momentele sale de orbire, își raportează libertatea la lumea exterioară. De exemplu, filosoful John Stuart Mill descrie libertatea ca fiind relativă, depinzând deopotrivă de raporturile dintre individ și societate, dar totodată de raportul cu sinele. Un alt filosof, Isaiah Berlin, afirmă că nu există o libertate raportată la un întreg, ci doar libertate individuală.

Ca oameni, am creat drepturi și obligații, ne-am ierarhizat societatea, am admis ideea existenței divinității ca și un postulat, ne ghidăm viața după un plan bine stabilit și anticipat, încercăm sa intuim viitorul. Putem spune astfel că libertatea nu este altceva decât un concept creat pentru compensarea faptelor noastre, un concept folosit după bunul plac în funcție de necesități, dar niciodată cu adevăr împlinit sau realizabil. În timpuri preistorice, preocuparea esențială se reducea la hrană și supraviețuire. Am reușit să cucerim lanțul trofic, să controlăm ecosistemul, să tulburăm echilibrele naturale, pentru a elimina aceste probleme și deci, pentru a ne asigura continuitatea speciei. Cu toate acestea, murim pe dinăuntru, cream noi probleme, mai ample, mai greu de rezolvat. Omul devine captiv în propria-i cușcă, captiv în lumea creată de el. Devine captiv într-o foaie albă de hârtie pe care o umple cu unduiri neglijente de cerneală ce formează cuvintele frustrării. Îşi ține socoteala lucidității în cerneală precum un deținut numără anii pe pereții încăperii…și numim aceasta libertate de exprimare.

În acest context, se pun diverse probleme. De exemplu, pe baza legii, oamenii au dreptul la liberă convingere politică. Astfel, înființarea unui partid politic de tip totalitarist este etică, precum și aderarea adepților ideologiei respective în acesta. Ce facem totuși dacă acest partid ajunge la putere iar propria noastră părere va fi interzisă odată cu dreptul la liberă exprimare? Din perspectiva libertății, am permite înființarea unui astfel de partid, conștienți fiind de posibilele consecințe? De aici deducem circularitatea ideii de libertate, și imposibilitatea garantării acesteia pe deplin.

Ca umanitate, am încercat să ne imaginăm universul, lucru pe care doar o conștiință umană îl poate face, am creat noțiunea de univers și, într-un moment lipsit de inspirație, ne-am întrebat ce este universul. Așa am ajuns să tânjim la libertate. Conform acestui raționament, majoritatea conceptelor după care trăim sunt inexistente, produse ale imaginației, platitudini, lucruri intangibile în jurul cărora gravităm hipnotic. Ne îngrădim în propria lume pentru a tânji după libertate, pentru a ne convinge că ea chiar există. Și cât de complicat devine ceva atât de simplu! Nietzsche afirma că trebuie să ne lepădăm de divinitate pentru a găsi libertatea. Consider că ar trebui să ne lepădăm de libertate, de premisa existenței acesteia pentru a ne putea apropia mai mult de esență. În ceea ce privește factorii externi, nu vom putea fi liberi niciodată. Date fiind acestea, este imposibil să raportăm un eventual concept de libertate la un întreg, la omenire, ci eventual doar la un nivel individual. 

Obiectiv, consider că existența umană și condiția ei fac imposibilă libertatea. Prin întoarcerea la sine ar trebui să ne apropiem de ceea ce credem că ar însemna esență și libertate, însă oamenii sunt pedepsiți de propria conștiință. E nevoie totuși să admitem faptul că, în lipsa conștiinței, existența ar fi supusă legilor haosului. Principiul de bază al vieții ar fi selecția naturală, ceea ce ar duce la dispariția speciei umane și, odată cu aceasta, și dispariția conceptului de libertate. Dacă ar fi să analizăm, nu am putea identifica decât în proporții insignifiante individul cu o conștiință proprie. Ne naștem cu un subconștient colectiv, programați să îl preluăm. Putem spune că nici chiar părerile pe care le avem nu mai sunt proprii ci doar împrumutate, concepții inventate, prefabricate pe care ni le atribuim. De exemplu, am învățat de mici că nerespectarea poruncilor divine este un păcat. Nu am fost întrebați ci am fost învățați că divinitatea există. Astfel, propriile gânduri ne sunt cenzurate de frica vreunui păcat. Și totuși, cum ar fi viața fără divinitate? În prezent, singura șansă de a afla, ar fi eradicarea rasei umane și repopularea pământului. Chiar și cu aceste măsuri, aș putea garanta că, în cursul evoluției, oamenii noi apăruți vor inventa o nouă divinitate la care să își raporteze conștiința. Din această cauză, trebuie să acceptăm că suntem captivi în sine și în idei, în nevoia de satisfacere a cunoașterii necunoscutului și a incapacității de a o face. Până la urmă, chiar și Iona, poate fi considerat un învingător? Limitat de condiția umană dar și circularitatea existenței, el iși spintecă abdomenul, se întoarce la sine. A găsit oare libertatea în sine sau a pierdut lupta?

Cu toate acestea, consider că libertatea nu există cu adevărat, nu este materială decât prin cerneala stiloului meu, singura formă de concretizare a ei. Pot să spun astfel că nu putem garanta libertatea tuturor oamenilor, neputând să garantăm libertatea nici la nivel individual, noi fiind captivi în propria noastră luciditate.


Eseu din Lumea Sofiei

Filosofie vs. religie
de PĂŞCUŢ MARCELA

Imaginaţi-vă că aveţi în faţa voastră un şifonier. Un sifonier închis. Îl puteţi vedea pe din afară şi puteţi spune despre el că este din lemn natural, că e furniruit, că aparţine unui anumit stil, că se potriveşte (sau nu) cu mobilierul din camera în care vă aflaţi …

Descrierea - pentru cei mai mulţi - se opreşte la suprafaţa lucrului cercetat. Însă, există oameni care nu se mulţumesc cu atât. Vor să cunoască amănunte de tot felul: masa şifonierului, fibra lemnului, atelierul şi echipa de meşteri care l-au lucrat, dacă a fost transportat cu grijă la locul lui, hainele care sunt depozitate în interior – dacă sunt noi sau vechi, dacă sunt ale lui, ale ei sau ale copiilor, dacă gospodina a uitat să schimbe pliculeţele anti-molii anul acesta …

Sunt alţii, care, după ce au cunoscut toate aceste lucruri, le pun în relaţie unele cu altele şi le compară cu realitatea altor dulapuri pe care le-au cercetat: astfel sunt eliminate defectele, sunt puse în valoare avantajele ergonomice, apar invenţiile, are loc progresul uimitor şi se schimbă moda trecătoare …


Filosofia, caută să înteleagă omul, să îl cunoască. Şi totusi, există un nivel superior, un alt unghi din care putem privi aceeaşi realitate, care îşi propune să oblojească sufletul nostru … bolnav! Bolnav de contradicţia pe care numai religia o poate rezolva: suntem nemuritori cu sufletul şi muritori cu trupul. Zbaterea care decurge de aici nu poate fi rezolvată numai prin cunoaştere – unitatea contrariilor (materia însufleţită) are nevoie de tratament specific. Sufletul are nevoie de contactul direct cu Creatorul.

Îmi aduc aminte de faptul ca atunci când eram mică, mereu îi adresam tatălui meu faimoasa întrebare : « Ce a fost mai întâi, oul sau găina ? » Nu ştia cum să-mi raspundă sau care e adevăratul răspuns, însă mereu mă trimitea la Cartea Sfântă, Biblia, unde găseşti răspunsuri la multe întrebări.

În Geneza (Facerea), ne este exemplificată crearea lumii, şi cum Dumnezeu a creat animalele. De aici deducem că prima dată a facut găina, ca pe urmă, ea să ofere duplicarea speciei prin facerea oului. Iată cum unele întrebari au răspunsul în Cartea Sfântă, cum religia, credinţa, te ajută să înţelegi unele lucruri, să găseşti răspunsuri la unele întrebări.

Religia şi filosofia sunt două domenii care se înrudesc îndeaproape. Filosofia se compune din cuvintele greceşti filos - iubitor şi sofia – înţelepciune; e un drum pe care, dacă îl parcurgem, putem ajunge la cunoaşterea adevărului. Religia tinde să descopere marile mistere ale lumii invizibile, ea este cu adevărat mare, fiindcă adânceşte materia, trece peste domeniul material străbătând întreaga inerţie, ajungând în sferele mari, cereşti, de unde contemplă opera nesfârşită a dumnezeirii, marea taină a lumii acesteia.

Omul zilelor noastre nu mai poate rămâne strict în domeniul ştiinţelor, ştiinţele sunt limitate, trebuie să treacă peste barierele prea înguste ca să poată să ajungă la ultima cauză. Filosofia, prin esenţa ei, lărgeşte foarte mult domeniul intelectual, dă posibilitatea omului ca să aibă o concepţie largă despre lume, despre fenomenele vieţii umane. Marii gânditori ai umanităţii începând cu Platon, Aristotel, Bacon, au căutat să armonizeze, pe cât este posibil, filosofia cu religia. Şi, nimic în lume nu este mai frumos decât căutarea adevărului cu ajutorul religiei - anume cunoştinţa dobândită cu puterea spiritului.

Religia, cu puterea credinţei, ne întăreşte raţiunea. Există o îmbinare, un acord minunat al raţiunii şi al spiritului, al materiei şi al sufletului - filosoful şi omul religios le înţelege pe deplin, atât filosofia, cât şi religia având acelasi rol umanitar - acordul ultim cu divinitatea.

De multe ori, noi oamenii, mergem pe un drum bine stabilit, raţiunea noastră ne conduce pe o anume cale a binelui, dar, în drumul străbătut, întâlnim răul. Atunci luptăm din răsputeri ca sa învingem, să înlăturam răul, iar spiritul nostru trebuie să fie treaz.

Trebuie să distingem bine manifestările bune de cele rele, libertatea de tiranie, întelepciunea şi răsplata faptelor viitoare. Religia ne îndeamnă la săvârşirea lucrurilor bune, fiindcă în lumea în care trăim nu suntem decât robii unor anumitor deprinderi rele. Din această prăpastie trecătoare, vom trece în lumea infinit de bună a lui Dumnezeu, dacă urmăm calea cea bună.

Filosofia şi religia ne dau icoana clară a lumii şi, în limita realizarii spirituale, putem câştiga o existenţă mai bună, mai fericită.

În concluzie, în viaţă ai nevoie şi de filosofie, dar şi de religie, pentru a putea vieţui pe acest pământ, pentru a putea ieşi cu capul sus din anumite situaţii în care suntem puşi cu toţii în viaţa de zi cu zi.

Eseu din Lumea Sofiei

ECHILIBRU
de Moga Larisa Geea

Pentru a fi liber, omul trebuie sã cunoascã trei aspecte importante care îi contureazã şi delimiteazã existenţa: identitatea de sine, preferinţele personale, judecata celorlalţi. Pentru a contura implicaţiile acestui „cerc vicios” asupra omului, trebuie sã avem în vedere conceptul libertãţii ca un mod de a fi, ca un scop al cãutãrilor si rãtãcirilor omului în labirintul care ni-l impune viaţa. Libertatea reprezintã treapta cea mai de sus a existenţei spre care omul tinde, adicã independenţa de sine în raport cu lumea înconjurãtoare. Însã, pentru a ajunge la acest nivel este necesarã parcurgerea unor etape întru iniţerea spiritului şi al sufletului. Doar în felul acesta, omul s-ar putea considera cu adevãrat liber.

Aceste etape pot fi interpretate din nenumãrate puncte de vedere.Mã voi raporta la trei variabile importante care semnificã punctul de plecare. În primul rând, trebuie construitã o bazã dualã, fundaţia deasupra cãreia fiecare om clãdeşte ceva, îşi construieşte existenţa. Ceea ce s-ar putea numi „casã”, pornind de la citatul des utilizat „casã dulce casã”, ar fi în acest caz omul în ansamblul sãu: sentimentele, afectivitatea, ideile, gândurile, preferinţele, mediul înconjurãtor, oamenii de care se înconjoarã. Însã, ceea ce este cu adevãrat o provocare este cunoaşterea deplinã a acestor elemente care ne individualizeazã. Pentru a pãşi în interiorul acestei case trebuie sã fim conştienţi de urmãtorii factori care constituie baza: exterioritatea fiinţei noastre, adicã judecata celorlalţi, şi interioritatea fiinţei noastre, aceasta fiind precedatã de influenţa celor din jur, noi cunoscându-ne pe noi înşine prin raportare la ceilalţi si la lumea înconjurãtoare.

Timpul este un concept abstract conform cãruia ne construim un anumit nivel de cunoştiinte. Ceea ce pentru unii ar putea însemna câteva minute, pentru alţii aceste câteva minute se scurg mult mai încet, conferind impresia a zeci de minute. Aceastã percepţie asupra timpului este marcatã direct de elementele exterioare fiinţei noastre, acestea fiind filtrate prin propria subiectivitate.

Ce reprezintã subiectivitatea, interioritatea fiinţei noastre? În ce mãsurã ne influenţeazã exterioritatea fiinţei noastre în perceperea nu numai a timpului, dar si a întregii lumi sau a cunoaşterii identitãţii de sine? Pentru a înţelege esenţa tuturor acestor elemente definitorii omului,trebuie în primul rând sã ne concentrãm asupra actului de cunoaştere a exterioritãţii noastre. Din totdeauna omul a fost preocupat de stãpânirea, adicã deplina cunoaştere a lumii înconjurãtoare si descifrarea misterelor existenţiale. Totuşi, aceastã sete de cunoaştere se produce tocmai datoritã lanţului de reacţii (nenumãrate alte întrebãri) declanşat prin adresarea unei prime întrebãri puse nouã înşine. Sã luãm de exemplu întrebarea: „Cum s-a creat universul?”, al cãrui rãspuns (unul dintre multele posibile) oferit de ştiinţã este Big-Bangul, deschide o paletã diversificatã de întrebãri formulate, în interiorul nostru, dintr-o curiozitate nãscutã exact din rãspunsul iniţial. Astfel, putem afirma faptul cã omul încearcã „marea cunoaşterii” prin raportare directã la universul înconjurãtor cu care interacţioneazã. Însã, în funcţie de felul în care fiecare om îşi imagineazã viaţa în ansamblul ei, dar şi lucrurile care îl pasioneazã şi îi conferã impresia unei vieţi împlinite, acesta îşi dã ca şi rãspuns la întrebãrile existenţiale concluzia a ceea ce a dobândit de-a lungul vieţii. Sã luãm drept exemplu fiul unui
renumit om de afaceri, care a avut mereu ceea ce şi-a dorit. Acest bãiat va avea întotdeauna drept rãspuns ideea unei vieţi în care omul a profitat de inteligenţa sa prin crearea unei vieţi pe pãmînt care sã îi permitã sã ducã o viaţã plinã de extravaganţe materiale. Spre deosebire de acest bãiat, existã un om care s-a nãscut într-o ţarã mai puţin dezvoltatã din punct de vedere economic. Acest bãrbat şi-a petrecut întreaga viaţã încercând sã-şi dezvolte interioritatea, adicã spiritul, cunoaşterea de sine, prin descoperirea universului înconjurãtor; acest om reprezintã echilibrul omului cu universul si dobândirea libertãţii absolute. Actul de cunoaştere al universului se raporteazã, astfel, la acumularea de informaţii şi stocarea lor în diferite categorii. Aceste categorii acţioneazã în mod direct, prin acţiunile conştiente ale omului, dar şi în mod indirect, prin acţiunile determinate de cãtre subconştient. Tocmai din aceastã cauzã, putem afirma cã, evenimentele exterioare nouã ne definesc caracterul, prin modul nostru propriu şi unic de a le filtra; de aceea, pânã şi întrebãrile care ni le adresãm nouã înşine diferã de la om la om.

Cum putem sã definim identitatea de sine? Pentru a atinge acest nivel al libertãţii depline nu este de ajuns doar sã fim preocupaţi de cunoaşterea lumii, deoarece categoriile de stocare a acestor informaţii observate reprezintã un ansamblu de caracteristici morale, psihologice, afective, sentimentale, pe care omul le acumuleazã în timp. Cunoaşterea lumii înconjuratoare reprezintã exterioritatea fiinţei, dar pentru a înţelege în ansamblu pasiunea omului de a cunoaşte trebuie sã ne raportãm şi la actul de autocunoaştere, care ilustreazã interioritatea omului. Datoritã acestor variabile de caracterizare si individualizare, oamenii se deosebesc între ei. Însã, deoarece nu existã un rãspuns unic la întrebarea „Ce scop au oamenii în univers?”, existenţa umanã a creat un scop al omenirii: progresul continuu înspre realizarea unei vieţi pe pãmânt care sã satisfacã nevoile omului. De aici şi un alt rãspuns oferit de societate la întrebarea „Cum s-a creat universul?”, pe lângã cel ştiinţific, este cel spiritual, adicã religia. Totuşi, acest scop al omului pe pãmânt este perceput de fiecare într-un mod diferit, acest fapt fiind declaraţia unicitãţii fiecãruia dintre noi. Astfel, precedat de dobândirea unor calitãţi personale este actul de cunoaştere a sinelui. Aceastã cunoaştere de sine, sau identitate de sine, trebuie interpretatã ca o încercare a omului de conştientizare a sa şi de înţelegere a acţiunilor, atitudinilor, sentimentelor. De altfel, omul este condus de nevoia de autoevaluare, de autocaracterizare. Ceea ce face diferenţa între libertatea absolutã şi impresia libertãţii este scopul acestei evaluãri şi caracterizãri. De exemplu, un om care are ca şi scop perfecţiunea într-un domeniu oarecare, va încerca sã se situeze deasupra celorlalţi, prin raportarea directã la abilitãţile necesare pentru a excela, dar nu va reuşi sã atingã aceastã treaptã a libertãţii, decât atunci când va conştientiza faptul cã, ceea ce este important este, de fapt, dezvoltarea personalã, cu scopul de a fii un om mai bun, şi nu demonstrarea celorlalţi a nivelului personal. Aşadar, prin raportarea la mediul înconjurãtor, omul poate sã atingã o stare de echilibru atât in relaţia cu universul, dar şi în relaţia cu sinele; acest echilibru înfãţişeazã de fapt identitatea de sine.

Deşi toate aceste aspecte pledeazã pentru unicitatea fiecãrei fiinţe umane, existã, de asemenea, şi similitudini care se transformã în tipologii umane. Judecata celor din jurul nostru poate conduce atât la o informaţie beneficã pentru descoperirea universului şi înţelegerea omului,
cât la o informaţie dãunãtoare în lipsa identitãţii de sine, atunci când omul exclude din viaţa sa latura spiritualã, fiind preocupat de aparenţe, de beneficiile economice pe care i le oferã societatea. Normele promovate în interiorul societãţii sunt construite cu scopul de a înlãtura din viaţa oamenilor gândurile, acţiunile si faptele care pot dãuna celor din jur. Însã, aceste norme pot fi utilizate şi împotriva oamenilor, atunci când, prin intermediul valorilor şi ideilor promovate, se realizeazã o manipulare sentimentalã, economicã, politicã, care sã nu-i permitã omului sã se preocupe de interioritatea fiinţei sale. Acest lucru poate fi observat în medii, prin faptul cã ni se prezintã un ideal preconceput al frumuseţii, având ca şi urmãri dezinteresul oamenilor în raport cu felul de a fi a unui om, dar interesul pentru aspectul fizic, însã nu şi spiritual.

Pentru a se putea considera liber, omului îi este necesarã distrugerea acestei bariere construitã de cãtre societate, cu scopul de a accepta pãreri diferite, de a înţelege diversificaţia universului pe toate planurile si a o cultiva. Aşadar, putem afirma cã, într-o societate în care spiritualitatea omului nu este promovatã, izbânda identitãţii de sine intrã în contact cu lumea exterioarã, pe care omul a creat-o. Cu toate acestea, datoritã evoluţiei tehnologiei, omul are posibilitatea de a compara şi critica interpretãri diferite ale aceluiaşi eveniment sau fenomen. În functie de preferinţele personale, aceste informaţii se concretizeazã în interiorul nostru, iar acest lucru poate fi controlat de fiecare om în parte. Astfel, dacã învãţãm sã ne controlãm evoluţia individualã, putem sã ne dezvoltãm personalitatea şi sã învãţãm cel mai bun mod de a ne croi un drum în viaţã.

Identitatea de sine şi preferinţele personale fac parte dintr-un univers abstract, la fel ca şi timpul. Din aceastã cauzã, omul îşi petrece întreaga viaţã în încercarea de a obţine desãvârşirea, actul de cunoaştere nefiind o lecţie temporarã pe care o învãţãm pe parcursul a câteva ore, ci o preocupare permanentã. Astfel, putem vorbi, mai degrabã, despre o libertate spiritualã, sufleteascã, pe care omul o resimte atunci când este împãcat cu sine şi cu universul. Este vorba aici de stabilirea unui echilibru între ceea ce se întâmplã în jurul nostru (din care fac parte pãrerile celor strãini nouã), dar şi în interiorul nostru(identitatea de sine), aceste douã planuri fiind filtrate prin propriile preferinţe. Deoarece omul este o fiinţã complexã, este imposibilã o concretizare a acestor fapte, însã atmosfera creatã în preajma unui om care are identitatea de sine şi care este într-un perfect echilibru cu lumea în care trãieşte, este o atmosferã care se simte prin vibraţia puternicã a unei pãci interioare (aceastã pace interioarã trimiţând la conceptul libertãţii spirituale). Tocmai din aceastã cauzã, nu este de ajuns sã fim doar martori, ci trebuie sã contribuim la evoluţia pozitivã a omenirii prin descoperirea sinelui, dezvoltarea sinelui, iar apoi transmiterea şi promovarea continuã a acestor cunoştiinţe care şi-au pierdut însemnãtatea în timp. Nu trebuie ignorat planul spiritual, deoarece acesta ne conferã pacea sufleteascã, dar nici planul material, care ne asigurã un trai satisfãcãtor pe pãmânt. Aceste douã aspecte ale omului (raţiunea si sentimentul) trebuie îmbinate într-un armonios echilibru al fiinţei umane.

Eseu din Lumea Sofiei

Dacă egalitatea între oameni este posibilă sau nu, în condițiile libertății de acțiune.
de Spânu Anca Elena 

Conform Constituţiei: ”România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”, însă valabilitatea acestui drept se păstrează doar în faţa legii, nu sunt sancţionate şi privirile dispreţuitoare ori gândurile nedrepte pe care oamenii le au unii faţă de alţii. Nu poţi cere oamenilor să-şi reprime dorinţa de superioritate, care este mult prea înrădăcinată în raţionamentul fiinţei umane pentru a putea fi eradicată, şi nu poţi cere celor defavorizaţi să nu-i invidieze pe cei cărora soarta le-a zâmbit blând. O societate care îşi atribuie egalitatea absolută între cetăţenii săi reprezintă o societate utopică, societate care va rămâne întotdeauna la stadiul de ideal. Pentru a înțelege ce face egalitatea dintre oameni posibilă, cred că este necesară o analiză a factorilor care o împiedică. Pentru a oferi o sentinţă clară întrebării „ Este posibilă egalitatea între oameni?”, trebuie făcută o incursiune în tipurile de inegalităţi sau discriminări care au fost combătute de-a lungul timpului, şi cele ce încă persistă şi macină societatea.

În trecut, erau beneficiarii educaţiei doar tinerii ale căror familii aveau posibilităţi materiale; se observă, astfel, nu doar o diferenţă între oamenii educaţi şi cei fără prea multă cunoaştere de carte, ci şi una de statut social, mai greu de învins. Timpurile actuale au reglementat situaţia, aprobând învățământul obligatoriu şi, deşi toată lumea are acces la informaţii, diferenţa între tinerii din mediul urban şi cel rural încă există. O diferenţă conduce mereu la alta. În trecut, aveau acces la educaţie tinerii, bărbaţi preponderent, din familii înstărite, reuşind astfel să distingem o diferenţiere în funcţie de sex, rasă şi statut social, o remediere adusă de timpurile prezente fiind evidentă, însă unele obiceiuri sunt greu de înlăturat. La fel cum nici lupii nu pot fi convinşi să supravieţuiască doar cu legume, nici oamenii nu pot face faţa unei egalităţi absolute, şi nici nu cred că şi-o doresc.

Trebuie menţionate şi discriminările rasiale, care astăzi se transformă în discriminări pozitive, statul fiind mai îngăduitor şi oferind unele beneficii persoanelor ce se încadrează în astfel de categorii, dar toată străduinţa statului şi a legilor nu o va face pe doamna din faţa mea, care aşteaptă să-şi cumpere bilet în gară, să nu-şi strângă geanta mai aproape de dânsa când de ea se apropie un copil de ţigan, cum nimic nu-l va opri pe un altul să-şi împartă mâncarea cu un câine fără stăpân. Discriminăm pentru că suntem discriminaţi. Nimic nu va împiedica un francez să-şi controleze buzunarele atunci când îi spun că sunt român, cum poate un loc de muncă va fi ocupat de un german şi nu de un francez, datorită faptului că germanii sunt cunoscuţi ca oameni muncitori şi nu petrecăreţi precum francezii, iar poate spiritualitatea unui ţigan va fi apreciată în defavoarea tuturor calităţilor celorlalte popoare. Nu ne deranjează niciuna din seminţiile lumii, atâta timp cât nu ne calcă ţara sau nu ne-o vorbesc de rău. Oricât de nemulţumită aş fi sau oricâte metehne i-aş găsi, atunci când un străin îmi vorbeşte ţara de rău, nu pot să nu mă simt ofensată.

Mircea Eliade se plângea în „Romanul adolescentului miop” că tot ce ar vrea să scrie a scris înaintea sa Giovanni Papini în cartea „Omul sfârşit”, oare asta îmi mai oferă mie dreptul, la peste o sută de ani de la nașterea lui Mircea Eliade, să mă plâng de aceleaşi lucruri? Aş putea acuza o discriminare de vârstă? Faptul că am descoperit singură legea lui Arhimede nu m-a făcut să capăt nicio importanţă, poate pentru că acest principiu este cunoscut lumii de ceva sute de ani, dar faptul ca m-am născut la 30 de ani în urma unui domn, nu-i dă dreptul să fie tratat mai politicos de vânzătoare decât mine. Copiii îşi aşteaptă nerăbdători maturitatea, iar adulţii îşi regretă copilăria, părinţii uită că au fost copii şi nimeni nu va fi niciodată mulţumit de vârsta pe care o are. Jean de la Bruyere afirma că „Patru lucruri avem mai mult decât credem: defecte, ani, datorii şi duşmani.”

Femeile au ajuns, de la statutul de fiinţe egale animalelor, „masculi mutilaţi şi imperfecţi” (Aristotel), sclave, „două braţe de lucru şi producătoare de copii” (G. Călinescu), la egalele bărbaţilor, dar se pare că acum vor să depăşească acest statut, nu se mulțumesc doar cu faptul că aleargă doar 700m în proba de rezistenţă, spre deosebire de bărbaţi, care sunt nevoiţi să alerge 1000m, acum sunt determinate să ocupe toate funcţiile de conducere, să domine toate ierarhiile, să se implice în politică, să renunţe la familii, dacă asta li se va cere. Se spune că femeile sunt egale cu bărbaţii, doar că femeile sunt un pic mai egale. Religii vechi de mii de ani, creştine ori islamice, monoteiste ori politeiste, clasează femeia ca soră a bărbatului, însă îi atribuie alte preocupări. Bărbatului i-a fost dat să aibă grijă de femeie, iar femeii sa aibă grijă de copiii săi, ceea ce încearcă oamenii să dovedească este că nu au nevoie unii de alții şi creează astfel dezechilibre. Femeile nu mai au nevoie de protecţia bărbaților şi se străduiesc să-şi răscumpere anii în care nu au fost tratate egal. Nu încurajez întoarcerea femeilor în bucătărie orivreo intenţie a bărbaţilor de a reveni la vechile obiceiuri, ţin doar să amintesc oamenilor contribuţia fiecărui sex la lumea actuală. Nu cred că o generalizare ar fi valabilă, dar cred că este direcţia spre care se îndreaptă această veche rivalitate.

Nu suntem egali fizic şi nici psihic, tot ce trebuie să facem este să acceptăm că unele dintre carenţele noastre pot fi suplinite de ceilalţi. Cred că cea mai bună cale, deşi absurdă, pentru o societate stabilă, este doar lupta continuă pentru supremaţie. Întrecerea dintre femei şi bărbaţi îi forţează să-şi expună cele mai valoroase atuuri şi poate doar aşa pot învăţa să se aprecieze si să-şi constate importanţa reciprocă în viaţă. Ciudat, dar atunci când te lupţi cu cineva eşti egalul său doar pe durata luptei, la final poţi fi fie superior lui, fie inferior. Vom fi egali atâta timp cât ne luptăm pentru egalitate.

Diferenţe mărunte între oameni reuşim să facem, chiar dacă nu suntem rău intenţionaţi. "Oamenii", mereu am considerat că acest cuvânt, articulat hotărât, a fost introdus pe post de scuză în limba română. Poţi oricând spune "Oamenii în zilele noastre au ajuns să...", fără ca cei de faţă să se simtă ofensaţi, ca şi cum cei prezenţi sunt în afara speciei, este un mod de a ataca omenirea şi de a-i spune ce crezi despre ea, fără ca măcar să simtă, şi te clasează pe tine, ca vorbitor, deasupra unor astfel de josnicii. Mi se pare că are acelaşi efect ca şi cuvântul "societate", trimite conversaţiile spre o sferă mai înaltă, probabil ideea de generalitate captează atenţia, cine știe? Se pare că, de la începutul eseului, şi eu mi-am renegat specia de câteva ori, m-am diferenţiat de ceilalţi, nu m-am considerat un egal al lor. Sunt eu oare un om mai bun decât restul? Nici gând, dar asta nu m-a împiedicat să cred asta. “Când mă analizez, mă detest, când mă compar, mă declar mulţumit” spunea Blaise Pascal. Sunt sigură că ne iubim aproapele, măcar şi pentru slăbiciunile de care dă dovadă. Fie că ne place să recunoaştem, fie că nu, avem nevoie de slăbiciunile şi neajunsurile celorlalţi pentru a ne consolida încrederea în propriile calităţi. Nu ne dorim să fim egali, de frică să nu fim priviţi ca uniformi, fără trăsături distinctive. Suntem egoişti, ambiţioşi şi însetaţi de putere, sub orice formă ar fi ea, iar atunci când nu reuşim prin propriile străduinţe, creăm diferenţe care să ne departajeze de ceilalţi.

Discriminările şi diferenţele însele sunt cele care dau şansa egalităţii societăţii noastre. Le privesc ca pe nişte compensaţii care au menirea de a oferi fiecăruia câte ceva din ce şi-ar putea dori, câte ceva, nu totul.

În cartea sa,”M-am hotărât să devin prost”, nu grozavă de altfel, Martin Peige a reuşit să mă impresioneze cu una din replicile personajelor sale : „Toată lumea se comportă ca şi cum am fi cu toţii egali, ca şi cum am fi cu toţii bogaţi, educaţi, puternici, albi, tineri, masculi, fericiţi, sănătoşi, cu o maşină mare... Dar asta nu e adevărat. Aşadar, am dreptul să fac scandal, să fiu prost dispusă, să nu zâmbesc fericită tot timpul, să-mi dau cu părerea când văd lucruri anormale şi nedrepte, şi chiar să insult oamenii. E dreptul meu să protestez.” Prin urmare, fiecare dintre noi încercăm să ne revendicăm egalitatea aşa cum putem. Nu suntem bogaţi, aşa ca ne răzbunăm petrecându-ne timpul liber aşa cum vrem noi şi nu dictat de agende şi evenimente, suntem bogaţi, aşa că nimeni nu ne poate învinovăţi pentru luxul de a călători cu avioane personale, suntem persoane cunoscute, suntem favorizaţi şi ni se îngăduie să plecăm fără să plătim masa, suntem anonimi si ne bucurăm ca putem spune oricând şi oriunde ceea ce vrem fără să fim suprimaţi de presă, suntem profesori universitari, distinşi şi serioşi, suntem copii şi nimeni nu ne poate acuza de neseriozitatea specifică vârstei, suntem femei şi nu le putem cere bărbaților să simtă cum este să dai naștere unui copil, suntem bărbaţi şi nu le putem lua femeilor atenţia si răsfăţul cu care sunt obişnuite. Câte situaţii nu ar mai putea fi ? Mai poate spune acum cineva că nu suntem egali? Nimănui nu-i este dat să le aibă pe toate şi în asta constă egalitatea noastră. Poate nu avem toţi aceleaşi şanse spre o carieră de succes, o educaţie aleasă ori o viaţă îmbelşugată, dar cu siguranţă nimeni nu ne poate împiedica să fim cât de fericiţi vrem noi să fim, sau să zâmbim atât cât ne ţin colţurile gurii.

Aşadar, avem şanse să ne îmbolnăvim de cancer, să alunecăm pe gheaţă ori să luăm o răceală la fel ca oricare dintre noi, aşa cum sunt şanse să nu-mi fie luat în considerare eseul, pentru că sunt în clasa a 11a, dar asta nu m-a împiedicat să-l scriu.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României art. 4 - Unitatea poporului i egalitatea ş între cetăţeni
2. Eliade, Mircea, “Romanul adolescentului miop”, Editura Jurnalul Național, București,
2010
3. Page, Martin, “M-am hotărât să devin prost”, Editura Humanitas, 2012
4. Paler, Octavian, “Calomnii mitologice”, Editura Adevărul, 2011